Masajul reflexogen

Masajul reflexogen

Masajul reflexogen

Un alt masaj, care se practică astăzi pe scară mare în întreaga lume, este masajul reflexogen. El constă în masarea anumitor zone limitate ale corpului, în scopul obţinerii unui efect la distanţă de zona masată (la nivelul unor organe, muşchi, funcţii ale sistemului nervos, etc.)
Reflexele (lat. reflexus=reflectat, răsfrânt) sunt activităţi fundamentale ale sistemului nervos, prin care sunt reglate relaţiile existente dintre diferitele părţi ale organismului, cât şi cele dintre organism şi mediul înconjurător. J.Bossy defineşte reflexul ca fiind un răspuns rapid al structurilor biologice la un stimul anume, specific şi localizat cu precizie.
Reflexele sunt de două categorii: necondiţionate (congenitale) şi condiţionate (dobândite prin repetiţie). Reflexele pot fi cutanate, subcutanate, încrucişate, posturale, autonome etc. În reflexul autonom, impulsul nu ajunge până la sistemul nervos central, fiind dirijat către ganglionii nervoşi paravertebrali (sau medulari), generând un răspuns reflex la nivelul acestora. Acest răspuns este trimis direct la organul sau muşchii deserviţi de acesta. Mecanismele reflexe au o valoare terapeutică recunoscută ştiintific. Dacă la nivelul acestor căi sau al centrilor nervoşi se produc anumite modificări, actul reflex nu mai are loc, sau se produce alterat (exagerat, încetinit sau chiar aberant).
Câteva exemple de mecanisme reflexe: introducerea piciorului sănătos într-un vas cu apă caldă, produce, pe cale reflexă, vasodilataţie la piciorul bolnav (procedură folosită la tratamentul arteriopatiilor cronice obliterante); apăsarea blândă pe globii oculari era folosită de vechii clinicieni în tratamentul de urgenţă al tahicardiei paroxistice, (suferinţă caracterizată prin creşterea bruscă şi rapidă a bătăilor inimii la 120-220 pe minut) pentru rărirea bătăilor inimii. În astfel de cazuri, vechii clinicieni mai foloseau şi o altă metodă: atingerea omuşorului (luetei) cu vârful degetului sau cu coada unei linguri.
Filozoful, matematicianul şi fizicianul Rene Descartes (1596-1650) a fost primul om de ştiinţă care a vorbit despre actele automate ale organismului uman. El spunea că „fiziologia trebuie înţeleasă şi explicată prin fenomene mecanice", cărora le-a dat numele de reflexe.
Către anul 1860, medicii germani, Metzgers, de Cornelius, de Miiller şi Kirchberg exersează stimularea unor puncte reflexe de pe piele.
In 1893 neurologul englez H. Head vorbeşte, într-un articol publicat în revista Brain, de zone hiperalgice apărute pe piele în anumite boli. Aceste zone sunt cunoscute astăzi sub numele de „Zonele Head". Cam în acelaşi timp, medicul englez J. Mackenzie intuieşte rapoartele reflexe dintre anumite organe şi unele zone de pe piele, care ar putea fi folosite în scopuri terapeutice.
Intemeietorul reflexoterapiei moderne este considerat Barczewski. El a folosit pentru prima dată masajul digital al unor puncte de pe piele în scopuri terapeutice (1911). După numai şase ani, Van Veen (Haarlem) a comunicat rezultate terapeutice interesante obţinute tot prin stimularea unor zone de pe piele.
în 1937 profesorul W. Kohlrausch observă contractura persistentă a unor muşchi, care apare în unele boli, în anumite zone. Prin stimularea acestor zone, cu masaj digital, s-au obtinut rezultate surprinzătoare în foarte multe suferinţe. Despre un astfel de fenomen vorbeau şi vechii chinezi, ei denumind respectiva contractură musculară „sfoară".
Mai înainte de Kohkausch, o maseoză germană, pe nume Dicke, descoperise, întâmplător, masajul conjunctiv reflexogen.
Principiile reflexoterapiei îşi au rădăcina în vechile doctrine filozofice, din Egipt şi nu numai. Filozofii antici vorbeau despre asemănările şi corespondenţele dintre macrocosmos şi microcosmos, afirmând că: „Ce este sus este şi jos, ce este jos este şi sus; totul corespunde în univers".
Bazele neurobiologice ale reflexologiei moderne (reflexo-diagnostic şi reflexoterapie) le-a pus profesorul francez de anatomie Jean Bossy de la Facultatea de Medicină de la Montpellier. În concluziile sale el spune: „Masajul unui punct dureros de pe piele poate avea o acţiune directă, acţionând pe o zonă, dureroasă sau nu, printr-o acţiune reflexogenă care inhibă durerea îndepărtată, adesea viscerală".
Şi tot Jean Bossy mai spune: „Reflexele cele mai simple, elementare (cutanate, vasculare, osteo-artro-musculare) sunt excepţional monosinaptice, cel mai adesea ele având trei elemente situate în acelaşi segment: un neuron aferent, senzitiv (protoneuron); un neuron eferent, motor (motoneuron) sau autonom; unul sau mai mulţi interneuroni scurţi".
In practică se folosesc mai multe feluri de masaj reflexogen: pe muşchi, pe ţesutul conjunctiv, pe tălpi, picioare, mâini, ureche, mucoasă nazală etc.
1.Masajul muscular reflexogen.
Cel dintâi medic care a descoperit creşterea tonusului muscular, într-o anumită zonă a corpului, în cazul îmbolnăvirii unui anumit organ, a fost Mackenzie. El a descoperit, în timpul palpării, o contractură neobişnuită în unele boli acute (gastrita acută, apendicita acută, colecistita acută), contractură care era sensibilă la mişcări şi persista o bucată de vreme după vindecare. În suferinţele subacute contractura era mai puţin evidentă.
Acelaşi Mackenzie a mai observat că suferinţele unor organe se manifestă prin contracturi, mereu în acelaşi loc, ca de exemplu în suferinţele ficatului numai între omoplatul drept şi coloana vertebrală.
Profesorul Kohlrausch, care studia de multă vreme acest fenomem, a reuşit să stabilească organul bolnav şi chiar suferinţa sa, în funcţie de localizarea contracturii (hipertonie musculară), pe care o descoperea printr-o palpare minuţioasă cu vârful degetului. După lungi observaţii, lui Kohlrausch i-a venit ideea acţionării asupra acestor contracturi prin masaj digital. În felul acesta el a obţinut ameliorarea câtorva suferinţe. Aşa a luat naştere masajul muscular reflexogen.
S-au mai încercat şi alte mijloace pentru suprimarea contracturilor musculare în anumite zone ale corpului, în scopuri terapeutice. Cel mai eficient s-a dovedit masajul digital.
Masajul muscular reflexogen foloseşte o serie de manevre, în funcţie de contractură.
- pentru o hipertonie limitată vibraţii sau fricţiuni blânde, ritmice;
- pentru o hipertonie întinsă vibraţii ceva mai energice.
În foarte multe cazuri, suferinţa se manifestă nu prin hipertonie locală, ci prin hipotonie (asociată cu atonia organului respectiv). În acest caz se folosesc fricţiuni sau frământări energice, care au rolul de a stimula tonusul respectivelor organe.
Hipertonia musculară reflexă se întâlneşte în numeroase boli: entorse, luxaţii, fracturi, hernie discală, crampa scriitorului, angiospasme, varice, ulcer varicos, dureri de cap, dureri lombare, boli de inimă, angină pectorală, traheo-bronşită acută, bronşită cronică, scleroemfizem pulmonar, boli de stomac, boli de ficat , boli genito-urinare, nevralgii, paralizii etc.


2.Masajul conjunctiv reflexogen

Această metodă terapeutică a fost descoperită întâmplător în anul 1929 de către maseoza germană, Dicke. Suferindă de arteriopatie cronică obliterantă, la unul din membrele inferioare, ea stătea mult timp în pat. Într-una din zile, a avut ideea de a-şi masa cu vârful degetelor câteva zone împăstate de pe piele, pe care le descoperise întâmplător în regiunea sacrată şi pe crestele oaselor bazinului (iliace). După nenumărate zile de automasaj, bolnava a observat apariţia unor furnicături la nivelul piciorului bolnav şi uşoare senzaţii de căldură locală. Ulterior şi-a extins masajul şi în regiunea trohanteriană (faţa externă a coapsei), prin manevre mai energice, executate ore întregi. După trei luni de automasaj energic, zilnic, durerile din membrul bolnav s-au ameliorat simţitor.
Cazul a făcut multă vâlvă în lumea medicală, „miraculosul" tratament fiind preluat de o clinică medicală universitară din Fribourg, care l-a aplicat şi în alte boli: miocardită, insuficienţă coronariană, hipertensiune arterială etc. Acest masaj, denumit de medicii germani „Bindegewebsmassage" (masaj conjunctiv) a fost folosit ulterior în clinicile germane de pediatrie, ortopedie, neurologice, ginecologie etc.
0 contribuţie importantă la dezvoltarea masajului conjunctiv au avut-o medicii germani Teirich-Leube, Kohlrausch şi Kliber, ultimul publicând o lucrare de specialitate, intitulată „Segmentherapie ", în care şi-a prezentat propriile sale observaţii.
Toţi medicii practicieni erau convinşi că masajul ţesutului conjunctiv acţionează asupra sistemului nervos vegetativ, obţinând, în felul acesta, ameliorarea unor tulburări funcţionale ale anumitor organe. Unii dintre ei stimulau zonele respective nu numai cu masaj, dar şi cu alte mijloace: căldură locală (împachetări), injecţii locale cu substanţe anesteziante.
La Congresul Mondial de masaj şi kineziterapie, din 1959, de la Paris, Dr. Teirich-Leube a prezentat o comunicare privind studiile şi cercetările sale în domeniul masajului reflex terapeutic. Cu această ocazie a vorbit şi despre masajul lui Dicke.
Ţesutul conjunctiv, format din celule cu aceeaşi structură şi aceleaşi funcţii, face legătura între ţesuturi şi între acestea şi organe, având, în acelaşi timp, şi un rol de susţinere. Ţesutul lax subcutanat conţine fibre elastice (care îi conferă elasticitatea) şi fibre colagene (care îi conferă rezistenţa).
Ţesutul conjunctiv, care se găseşte în piele, în stratul adipos, în cartilagii, în oase, în muşchi etc., reprezintă 16% din greutatea corpului, conţinând şi 23% din apa întregului organism. Funcţiile sale sunt reglate de sistemul nervos şi sistemul endocrin, ceea ce explică acţiunea sa reflexogenă.
În unele boli, tensiunea ţesutului subcutanat creşte, zona respectivă devenind palpabilă şi chiar vizibilă, din cauza retractării pielii. Aceste modificări, mai mult sau mai puţin evidente, sunt în funcţie de cantitatea ţesutului conjunctiv din acea zonă. Ea are centrul retractat, în raport direct cu disfuncţia organului, iar periferia infiltrată. Zona respectivă este fermă la pipăit.
Zonele ţesutului conjunctiv sunt mai mult sau mai puţin vizibile, descoperirea lor prin palpare minuţioasă depinzând de experienţa terapeutului.

Tehnica:
Mai întâi se inspecteazâ şi se palpează zona respectivă, cu multă răbdare, cu vârful degetelor. Pentru aprecierea tensiunii ţesuturilor din zonă, se palpează, printr-o rulare uşoară, pliul pielii. Descoperirea acestor zone reflexogene se face după o lungă practică.
Masajul constă din presiuni şi frecări putemice cu vârful degetelor, manevre care produc senzaţii de „smulgerea" pielii, de „tâietură" sau „ruptură" locală.
În timpul unui astfel de masaj, pielea este uşor deplasată pe ţesuturile subiacente, manevra respectivă producând dureri foarte vii. In acelaşi timp pielea se înroşeşte, se reliefează uşor, căpătând un aspect zebrat, fenomene care persistă în următoarele 36 de ore. Acestea, spun profesioniştii, sunt reacţiile normale ale masajului conjunctiv.
Cu toate că masajul este digital, senzaţiile produse dau impresia că manevrele respective au fost efectuate cu unghia.
După masaj se recomandă repaus de 1-2 ore. La începutul tratamentului se face câte o şedinţă pe zi, apoi la 2-3 zile. Rezultatele sunt pozitive după 4-5 şedinţe, mai ales în tulburările cronice.
Principalele indicaţii:
- dureri;
- tulburări circulatorii periferice: picioare grele, crampe musculare, varice, etc.;
- boli cardio-respiratorii: astm bronşic, bronşite cronice, dureri precordiale, etc.;
- boli ale aparatului digestiv: stomac, ficat, pancreas, constipaţie, migrenă;
- boli ginecologice, menopauză;
- boli reumatice cronice, lumbago, etc.
3.Masajul vertebral reflexogen
0 metodă terapeutică mai puţin cunoscută la noi în ţară, dar foarte răspândită în America de Nord şi Europa de Vest, este chiroterapia. Ea mai este cunoscută şi sub alte denumiri: osteoterapie, osteopatie, chiropractică, manipulări, medicină osteopată şi vertebroterapie.
Chiroterapia (gr.kheir=mană; therapia=lecuire) constă din folosirea mâinilor, cu ajutorul cărora terapeutul imprimă anumite mişcari unei articulaţii, în scopul ameliorării sau chiar vindecării, pe cale reflexă, a unor suferinţe locale sau la distanţă. Mişcările respective sunt de mai multe feluri: presiuni, împingeri, tracţiuni, răsuciri şi masaje.
Manipulările provoacă reflexe la distanţă, care au o influenţă pozitivă asupra unui organism bolnav. Despre reflexele produse cu ocazia manipulărilor vertebrale s-a ocupat, la începutul secolului al XX-lea, medicul american Albert Abrams. Foarte multe dintre efectele acestor manipulări erau asemănătoare celor obţinute prin acupunctură.
Abrams a studiat, în acelaşi timp, şi reflexele vertebrale produse prin percuţia cu vârful degetului a apofizelor spinoase sau prin exercitarea de presiuni paravertebrale.
Bazele reflexoterapiei vertebrale moderne (spondilo-terapie) au fost puse de Albert Abrams. Percuţia apofizelor spinoase ale vertebrelor acţionează asupra ganglionilor şi viscerelor corespunzătoare.
Stimularea locală poate fi făcută cu vârful degetului sau prin percuţia (cu marginea mâini) pe degetul aplicat pe vertebră. Percuţiile vor fi blânde, regulate, într-un ritm de 65 pe minut.
Se mai folosesc presiuni cu vârful degetelor, paravertebral, unilateral sau bilateral, timp de 10 secunde, pe anumite puncte.
Manevrele vor fi alternate cu pauze: percuţii (4-5 secunde), pauză de 2-3 minute, apoi presiuni paravertebrale (10-15 secunde).

4.Masajul reflexogen al tălpilor şi al picioarelor
Masarea unor puncte de pe tălpi şi picioare, în scopuri terapeutice, este o practică foarte veche, ea aflându-se de milenii în arsenalele terapeutice ale medicinii tradiţionale din China şi India, fiind preluată, din secolul al VI-lea, şi de japonezi.
În antichitate se credea că pe suprafaţa unor segmente ale corpului, printre care şi picioarele, sunt reprezentate toate organele. Medicii vremurilor au observat că unele zone de proiecţie devin sensibile când organul respectiv se îmbolnăveşte. De aici ideea de a fi masate cu degetul sau cu alte mijloace pentru ameliorarea unor suferinţe.
Masajul punctelor de pe tălpi şi picioare (podopunctura) se practică astăzi pe scară mare în estul Asiei, metodă adoptată la jumătatea secolului trecut şi de numeroşi terapeuţi naturişti din Europa şi America de Nord. Un merit deosebit în răspândirea acestei metode îl are specialistul america, W. H. Fitzgerald, care a denumit-o zonoterapie.
În Japonia zilelor noastre există specialişti care practică, nu numai presopunctura tălpilor şi picioarelor în scopuri terapeutice, dar şi diagnostice, specialitatea lor fiind cunoscută sub denumirea de sokushindo,
În Japonia profesioniştii folosesc următoarele zone reflexogene:
-zonele Hirata: reprezentate de 12 benzi orizontale, fiecare fiind în relaţie cu un anumit organ: trahee şi bronşii, plămâni, inimă, ficat, vezică biliară, splină-pancreas, stomac, rinichi, intestin gros, intestin subţire, vezică, organe genitale.La nivelul piciorului se găsesc proiectate: arborele bronşic, plămânii, inima, ficatul şi vezicula biliară.
- zonele Sokushindo, ilustrate prin cartografii precise, în care coloana vertebrală se află pe marginea internă a labei piciorului;
- zonele Shiatsu, cu 44 de puncte pe picior.
În China se folosesc 32 de puncte pentru podopunctură, situate în afara meridianelor. La rândul lor, specialiştii taiwanezi folosesc 25 de puncte situate pe picior.
În SUA podopunctura a constituit obiect de studiu pentru numeroşi specialişti, printre care: Fitzgerald, Riley (cercetările sale fiind preluate de suedeza Eunice Ingham), R.A.Dale.
Masajul tălpilor picioarelor sunt folosite astăzi în foarte multe ţări occidentale, în scop diagnostic şi terapeutic.
Reflexodiagnosticul constă din reperarea punctelor sensibile sau chiar dureroase de pe tălpi, printr-o palpare minuţioasă cu vârful unui deget. Punctele sensibile semnifică suferinţa organelor proiectate în acel loc.
Reflexoterapia constă din stimularea punctelor sensibile, în ordinea indicată pentru fiecare boală, cu vârful degetului, cu un instrument improvizat (beţigaş de lemn, cu vârful rotunjit al stiloului, al unei baghete de sticlă etc.). Punctele se masează câteva minute până la dispariţia durerii locale şi a granulaţiilor de sub piele. Aceste manevre deblochează energiile din corp şi îmbunătăţesc circulaţia sângelui şi obţin, pe cale reflexă, normalizarea funcţiei organului respectiv.
Masajul se execută nu numai pe tălpi, dar şi la nivelul picioarelor pe o piele curată şi sânătoasâ (fără bătături, răni, tumori etc.).
Înainte şi după tratament, se execută masajul blând al tălpilor, cu palma, timp de 20-30 de secunde. Pentru suferinţele acute se recomandă 1-3 şedinţe pe zi, durata lor putând fi până la 30 de minute, iar pentru cele cronice, 2-3 şedinţe pe săptămână.
În timpul masajului bolnavul va sta culcat cu faţa în sus, iar masorul într-o poziţie cât mai comodă, aşezat pe un scaun. El se va concentra strict asupra masajului, alte activităţi simultane (conversaţii, privit la televizor) fiind interzise.
5.Masajul reflexogen al mâinilor
Ca şi picioarele, mâinile prezintă numeroase zone reflexogene ce pot fi folosite în scopuri diagnostice şi terapeutice. Importanţa degetelor mâinilor este cu mult mai mare decât a picioarelor, mai ales degetul mare pe care se găsesc numeroase astfel de zone. De asemenea, pielea spaţiilor interdigitale posedă zone reflexogene, ca de exemplu cel dintre degetul mare şi arătător.
Punctele sensibile sau chiar dureroase pot fi stimulate prin masaj digital, cu pulpa degetului, sau chiar cu unghia, timp de câteva secunde. Unii terapeuţi folosesc pentru zone mai întinse stimulări cu dinţii unui pieptene sau ciupirea pielii, mai ales la vârful degetelor, cu un cârlig de rufe.
De reflexologia mâinilor s-au ocupat cercetători americani (Fitzgerald, Dale), japonezi (Hirata, Yamamoto) şi, bineînţeles, chinezi, care încadrează mâinile în microsistemele de acupunctură. Un aport deosebit în această privinţă l-a avut profesorul francez J. Bossy, care a întocmit şi o cartografie a mâinilor.
Autorii chinezi vorbesc de puncte de acupunctură pe mâini (faţa palmară şi dorsală), situate în afara meridianelor.
6.Masajul lingual reflexogen
Din cele mai vechi timpuri limba a fost una din oglinzile sănătăţii omului. Şi astăzi modificările limbii (formă, culoare, pete, crăpături, rugozităţi etc.) sunt elemente preţioase în stabilirea unui diagnostic. Modificările apărute pe proiecţia unui organ semnifică suferinţa sa.
0 mare importanţă asupra acestui aspect îl acordă şi medicii homeopaţi, care stabilesc diagnosticul şi cu ajutorul modificărilor descoperite pe limbă.
Limba ocupă un loc important şi în medicina tradiţională chineză. Pe faţa dorsală, pe linia mediană, se găseşte meridianul „Trei focare" şi proiecţia următoarelor organe: rinichi, splină, inimă, ficat, vezicula biliară şi plămân.
0 limbă este examinată prin inspecţie şi palpare cu vârful unui deget, spălat şi badijonat cu alcool.
Pe limbă se găsesc şi zone reflexogene care pot fi stimulate cu vârful degetului, prin apăsări continue sau printr-un masaj circular, timp de 2-3 minute. Zonele mai mari pot fi stimulate prin apăsări cu coada unei linguri, care se aplică mai întâi pe vârful limbii, câteva secunde, după care este deplasată spre regiunea dorită.
Reflexodiagnostic:
- Zone uşor împăstate sau uşor dureroase către centrul limbii semnifică suferinţe ale mâinilor şi picioarelor.
- Zonele organelor proiectate pe limbă, acoperite cu depozite albicioase, gri, haşurate sau brăzdate de mici crăpături, semnfifică suferinţa lor.
7.Masajul reflexogen pe ureche
0 altă zonă reflexogenă, folosită în scopuri terapeutice dar şi diagnostice, este pavilionul urechii. Prima sa cartografie, completă, aparţine medicului francez Paul Nogie considerat şi părintele auriculoterapiei moderne, cel care a pus bazele teoretice şi practice ale acestei metode. Nogier a fost cel dintâi care a intuit proiecţia, pe faţa internă a pavilionului urechii, a unui făt cu capul în jos. Tot el a întocmit şi prima cartografie completă pavilionului urechii. Ulterior, J. Bossy a întocmit reprezentarea inervaţiei somatice şi viscerale pe pavilionul urechii. Pe ureche sunt proiectate toate organele corpului. Stimularea punctelor de proiecţie ale organelor respective, prin masaj cu un stilet metalic sau din sticlă, subţiri, cu ace speciale, cu anumiti curenţi electrici, generaţi de aparate speciale, poate produce ameliorarea unor suferinţe: dureri de orice fel, rinită alergică, astm bronşic, migrenă, insomnie etc.
Urechea este şi ea oglinda sănătăţii noastre: lobul inferior bine dezvoltat înseamnă o vitalitate crescută; un lob inferior subţire şi brăzdat pe centru înseamnă scăderea vitalitătii; un lob inferior umflat şi roşu semnifică o proastă circulaţie periferică, mai ales cea a limfei; o ureche rotundă şi mare este întâlnită la persoane cu activitate intelectuală intensă. Manevre reflexogene la îndemâna oricui: tragerea de lobul urechii şi purtarea de inele mici, stimulează acuitatea vizuală; tragerea de lobul urechii măreşte atenţia (manevră folosită la unii şcolari); tragerea în sus a pavilionului urechii, de partea sa superioară, creşte forţa membrelor inferioare; tragerea înapoi, din partea mijlocie, creşte forţa braţelor; ciupirea marginii pavilionului produce revigorarea organismului, ca şi frecarea întregului pavilion.
Sursa: "Masaj de intretinere si relaxare" S.R.Yumeiho